Belgia cumpără F-35, dar nu are spațiu aerian pentru antrenament.

Problema stă deasupra propriilor sale acoperișuri.

Țara a angajat miliarde pentru F‑35, construit în SUA, dar acum se confruntă cu un adevăr incomod: spațiul său aerian mic și aglomerat abia îi permite avionului să-și întindă aripile. Această prăpastie dintre tehnologia de vârf și geografia limitată stârnește îndoieli atât în rândul planificatorilor de apărare, cât și al contribuabililor.

Mărturisirea incomodă a Belgiei despre propriul cer

În 2025, ministerul apărării din Belgia a recunoscut public o problemă structurală: spațiul aerian național este prea mic pentru antrenament F‑35 pe deplin realist. Pentru o forță aeriană modernă, acesta nu este un detaliu. Este o constrângere care modelează totul, de la abilitățile piloților la autonomia politică.

Belgia acoperă aproximativ 30.700 de kilometri pătrați. În punctul său cel mai lat, se întinde pe circa 280 de kilometri. Pentru un vânător de generația a cincea capabil să zboare cu peste 1.900 km/h, asta înseamnă puțin mai mult decât un sprint scurt.

Spațiul aerian belgian este atât de compact încât un F‑35 îl poate traversa în câteva minute la viteză mare subsonică și în câteva secunde la viteză supersonică.

Asta nu este cu totul nou. Flota de F‑16 a trebuit deja să se adapteze aceleiași geografii de bază. Dar F‑35 ridică miza. Întregul său concept de operare se bazează pe manevre la distanță mare, fuziune complexă a senzorilor și angajări pe mai multe axe - toate necesitând volume mari și stabile de spațiu aerian și timp pentru a construi un scenariu realist.

Ce îi trebuie F‑35-ului și Belgia nu poate oferi ușor

Varianta F‑35A aleasă de Belgia este proiectată pentru teatre mari, contestate, nu pentru ceruri strâmte și aglomerate deasupra unei țări dens populate. Pe hârtie, performanța sa este impresionantă: poate atinge aproximativ Mach 1,6, are o rază de luptă de peste 1.000 de kilometri în misiuni aer-aer și operează confortabil la altitudini care se apropie de 15.000 de metri.

O ieșire credibilă de antrenament include, de regulă, mai multe faze:

• tranzit către zona de antrenament
• segmente de patrulare și supraveghere
• luptă simulată aer-aer sau aer-sol
• coridoare sigure pentru testarea senzorilor și a tacticilor de stealth

Spațiul aerian al Belgiei face toate acestea dificile. Țara se află sub unele dintre cele mai aglomerate rute de zbor civil din Europa. Frontierele cu Franța, Țările de Jos, Germania și Luxemburg sunt la doar câteva minute distanță pentru un avion cu performanțe ridicate.

Chiar și cu zone militare rezervate, ferestrele de antrenament sunt scurte, fragmentate și strivite între traficul civil și frontierele naționale.

F‑35 prosperă în scenarii complexe și continue, în care piloții gestionează amenințări multiple, partajează date și operează ca parte a unei rețele mai largi. Tăierea acestor scenarii în segmente scurte, puternic constrânse, riscă să transforme tehnologia de ultimă oră într-un activ subutilizat.

De la F‑16 la F‑35: același cer, cerințe mai dure

Piloții belgieni s-au confruntat mult timp cu un cer „cât un timbru”. Cu F‑16, forța aeriană putea accepta zboruri mai scurte, mai segmentate. Antrenamentul putea fi împărțit în blocuri mai mici, unde avionica mai simplă și doctrina mai puțin solicitantă făceau ca zonele compacte să fie o problemă mai mică.

F‑35 schimbă această dinamică. Aeronava nu este proiectată ca un dogfighter agil, care repetă la nesfârșit bucle într-un tipar mic. Este o platformă bogată în senzori, conectată în rețea, menită să opereze pe distanțe mari, combinând stealth, război electronic și partajare de date într-o singură misiune.

Parteneri europeni precum Rafale-ul francez sau Eurofighter Typhoon au nevoie și ei de spațiu, dar conceptele lor de utilizare au fost adaptate în timp la teatre relativ mai mici. F‑35, dezvoltat având în vedere SUA și poligoane de antrenament vaste, este mai strâns legat de profiluri de misiune lungi și integrate.

Dependența de vecini: cooperare sau dependență?

Pentru a compensa lipsa spațiului de antrenament, Belgia depinde tot mai mult de țările vecine. Franța și Țările de Jos, în special, oferă acces la zone de antrenament mai mari, inclusiv zone maritime și poligoane de tragere reală pe care Belgia pur și simplu nu le are.

Această cooperare regională se înscrie într-o tendință NATO mai largă de punere în comun a resurselor. Pentru Bruxelles, este o soluție practică ce menține piloții în profiluri de zbor realiste. Totuși, vine cu condiții.

Fiecare oră de antrenament avansat pe F‑35 depinde acum de programe străine, bunăvoință diplomatică și calendare comune de planificare.

Logistica devine mai grea și mai scumpă: aeronavele și echipajele călătoresc mai departe, ard mai mult combustibil și au nevoie de mai multă coordonare. Într-o criză, când spațiul aerian este aglomerat și prioritățile regionale diverg, accesul la aceste poligoane din străinătate poate fi mai restrâns.

Cum se adună povara de antrenament

Piloții moderni de avioane de vânătoare au nevoie de multe ore în fiecare an în condiții cât mai apropiate de luptă. Antrenamentul fragmentat sau externalizat poate eroda acest standard.

Aspect	Antrenament intern	Antrenament transfrontalier
Flexibilitate de programare	Ridicată, sub control național	Partajată, dependentă de parteneri
Cost pe oră de zbor	Costuri directe mai mici	Mai mare din cauza deplasărilor și sprijinului
Complexitatea scenariilor	Limitată de mărimea spațiului aerian	Mai largă, mai realistă
Control suveran	Deplin	Parțial, supus acordurilor

F‑35 include instrumente sofisticate de simulare integrate. Piloții pot repeta misiuni complexe folosind adversari și amenințări virtuale, chiar și în timpul zborurilor reale. Simulatoarele la sol, conectate în rețea, permit echipajelor să se antreneze împreună fără a părăsi baza.

Aceste instrumente atenuează problema spațiului aerian, dar nu o elimină. Zborul real contează în continuare pentru stres, vreme și factorii umani imprevizibil de complicați. Un avion care rareori se antrenează la potențial maxim riscă să devină un simbol de statut foarte scump.

Nota de plată pentru un avion care nu-și poate întinde complet aripile

Programul F‑35 al Belgiei se întinde pe decenii și costă câteva miliarde de euro odată ce sunt adunate achiziția, mentenanța, actualizările software și noua infrastructură. Externalizarea unei mari părți din antrenament adaugă costuri indirecte: transport, bazare în străinătate, combustibil, coordonare cu controlul traficului aerian și cheltuieli administrative.

Asta ridică o întrebare politică tăioasă: plătește Belgia pentru o capacitate pe care propriul teritoriu nu o poate susține pe deplin? Susținătorii indică interoperabilitatea NATO. Zborul pe același tip de aeronavă ca aliații-cheie simplifică misiunile comune și logistica și leagă Belgia mai strâns de planificarea defensivă occidentală.

Criticii răspund că eficacitatea de zi cu zi contează la fel de mult ca insignele alianței. Dacă piloții se luptă să acumuleze numărul potrivit de ore, diferența teoretică de capacitate dintre F‑35 și avioanele mai ieftine se micșorează rapid.

Ar fi putut Belgia alege o altă cale?

Unii analiști de apărare susțin că o aeronavă mai puțin pretențioasă s-ar fi potrivit mai bine Belgiei. Un vânător modernizat de generația a patra, cu cerințe mai reduse pentru spații vaste de antrenament, ar putea totuși să patruleze spațiul aerian, să intercepteze intruși și să participe la desfășurări NATO, la un cost operațional mai mic.

Întrebarea este mai puțin „Este F‑35 un avion bun?” și mai mult „Este avionul potrivit pentru o țară mică și aglomerată?”.

Pentru guverne, atractivitatea unei platforme de vârf este ușor de înțeles: prestigiu politic, legături industriale strânse cu sectorul american de apărare și un sentiment de „asigurare pentru viitor”. Totuși, cazul belgian arată cum geografia poate submina în tăcere aceste ambiții.

Un instantaneu al limitelor europene mai largi

Belgia nu este singură. Mai multe state europene au cumpărat sau plănuiesc să cumpere F‑35, confruntându-se cu constrângeri similare: trafic civil dens, populații sensibile la zgomot, poligoane de antrenament limitate și bugete strânse. Multe se bazează pe poligoane mari ale partenerilor NATO din Norvegia, Regatul Unit, Italia sau deasupra mărilor.

Experiența Belgiei evidențiază o tensiune europeană recurentă: importarea unor sisteme concepute pentru spații vaste din SUA sau Australia în teritorii mai mici, mai aglomerate și mai sensibile politic la zborurile la joasă altitudine.

Concepte-cheie din spatele dezbaterii

Două idei stau discret în spatele acestei controverse și modelează modul în care operează forțele aeriene moderne:

• Vânător de generația a cincea: o etichetă folosită pentru avioane precum F‑35, combinând stealth, senzori avansați, calculatoare puternice și capabilități de rețelare. Aeronava ține mai puțin de viteză brută și mai mult de detectarea, procesarea și partajarea informațiilor mai rapid decât adversarii.
• Fuziune de senzori: software-ul F‑35 combină date din radar, camere infraroșu, suite de război electronic și alte surse într-o singură imagine pentru pilot. Antrenarea acestei abilități cere timp și spațiu pentru a simula simultan zeci de amenințări aeriene și terestre.

Pentru o țară mică, obținerea valorii maxime din aceste concepte înseamnă, de obicei, coordonare puternică cu vecinii, zone de antrenament partajate și disponibilitatea de a accepta dependența ca preț al unei capacități de vârf.

Privind înainte, Belgia și state similare ar putea înclina și mai mult spre soluții mixte: utilizare mai intensă a simulatoarelor acasă, mai multe exerciții multinaționale în străinătate și, posibil, un viitor amestec de vânători de vârf și drone mai ieftine. F‑35 poate rămâne vârful de lance cel mai ascuțit, dar restul trusei va trebui modelat în jurul unei realități încăpățânate: nu poți cumpăra un cer mai mare.